Eveniment
Nu cumva am emigrat din Romania in Romania?/”CANADIAN AND ROMANIAN CORRUPTION HELP THE RUSSIANS”
Numele meu este Gheorghe Barbu (nascut in comuna Cornu Judetul Prahova, cea cu « girofar ») si in anul 2004 am emigrat impreuna cu fosta sotie in Canada. De ce am emigrat? De “binele” facut intregii Romanii de catre “oamenii de bine”…si pentru ca nu am vrut…”sa ma descurc”; consideram ca era si inca este o ofensa adusa memoriei celor ce s-au sacrificat in Decembrie 1989, “descurcatul”. Nu pentru asa ceva se murise daca ne aducem bine aminte…(capitolul Decembrie 1989 si anul 1990 il voi trata separat pentru a face legatura cu decizia de a parasi tara).
Faptele si evenimentele ce urmeaza sa vi le relatez alcatuiesc ceva ce depaseste orice inchipuire in materie de meschinatate si machiavelism dar dupa cum bine se stie “scopul sau interesul scuza mijloacele”asa ca totul poate parea “scuzabil”…desi se identifica foarte bine cu… “crima cu premeditare”. Cativa prieteni mi-au sugerat sa scriu o carte iar altii au fost de parere ca s-ar putea realiza un film dramatic cu nuante comice pe alocuri…
Initial am aterizat la Montreal iar dupa trei ani ne-am mutat la Toronto datorita faptului ca ofertele de munca erau mai numeroase decat la Montreal si in acelasi timp accederea in ordinul meu profesional tehnic vorbind mi s-a parut ceva mai accesibila. Mi s-a parut intr-adevar caci mai tarziu dupa ce am terminat cerintele academice (adica completarea de cursuri la nivel universitar) a trebuit sa fac fata procesului de « articling » sau pe romaneste stagiatura supervizata iar din acest punct a inceput « calvarul ». E mult sau putin spus “calvar” va voi lasa pe dumneavoastra sa apreciati dupa ce veti fi terminat de analizat toate aceste intamplari…
In anul 2009 m-am angajat la o firma multinationala de engineering (MMM Group) cu promisiunea ca voi face stagiatura (“articling”) incepand cu luna ianuarie 2010 pentru a accede in ordinul profesional.
Toate bune si frumoase pana la momentul depunerii primului raport tehnic ce trebuia verificat de catre un monitor desemnat de catre asociatie pentru a avea un control mai eficient asupra “evolutiei profesionale” a stagiarului. In urma acestui raport am primit o scrisoare (atat eu cat si supervisorul meu, prin August 2010) care ma atentiona ca sunt “pe aratura”…adica proiectele prezentate nu erau cu specific de cadastru (legal) cum ar fi trebuit si erau mai mult din domeniul topometriei ingineresti si acest lucru nu conducea in directia specificului asociatiei topometrilor cadastristi.
Ce era de facut in asemenea situatie mai ales ca se semnasera niste intelegeri (agreements) intre mine, angajator si asociatia profesionala cu obligatii foarte bine definite pentru fiecare in parte. Am discutat direct cu seful meu (supervisor) intrebandu-l ce este de facut? Raspunsul a fost unul complet naucitor: “I do not care about you”…adica, nu imi pasa de ceea ce am semnat cum ar veni…Am ramas mut de uimire si pe moment ma intrebam daca nu cumva am emigrat din Romania in Romania…Si cei ce au facut acest pas stiu foarte bine ca este foarte foarte costisitor ca de altfel si faptul ca scolile in Canada nu sunt gratuite.
Care era “mobilul crimei”? Daca nu indeplineai conditiile impuse de asociatie (proiecte cu tematica cadastrala), stagiatura de la un an si jumatate minimum se putea prelungi pana la patru ani maximum dar pe toata aceasta perioada erai mentinut la un salariu sub nivelul tau de pregatire academica si experienta asta pentru faptul ca cineva (in cazul de fata seful meu direct) isi pierdea din timpul pretios ca sa iti mai arate una alta sau sa iti mai explice cate ceva. Practic nu se intampla nimic din toate astea dar firma avea tot interesul sa te mentina in aceasta stare facand profit (indirect si managerii primeau bonusuri) pe seama “idiotului util”.
Mai tarziu aveam sa aflu ca aceste lucruri erau stiute de catre asociatia profesionala dar se prefera solutia “batista pe tambal”. De ce? Pentru ca firmele mari erau sponsorii principali al anumitor evenimente organizate de asociatia ce trebuia sa vegheze inainte de toate la ceea ce se numeste Codul de Etica Profesionala.
Si atunci trebuiau inchisi ochii la anumite reglementari…Aveam sa aflu pe pielea mea ca practic ei controlau asociatia din umbra si ca ceea ce era afisat la vedere era pentru naivi: regulamente, cod de etica profesionala etc. Mai pe scurt asociatia mi s-a devoalat a fi un fel de P.C.R. organizat pe esaloane de decizie si influenta dar cu un fir de control central detinut de “masculul alfa”.
Fiind prins intre ciocan si nicovala m-am decis sa imi aman aceasta stagiatura (in care oricum nu se facea ceea ce ar fi trebuit facut) ramanand ca sa continui sa lucrez pentru firma pe aceeasi pozitie de sef de echipa dar cu o cerinta minora de modificare a salariului meu pe considerentul ca nu mai este nevoie ca cineva sa isi piarda timpul pretios pentru asa numita stagiatura.
La auzul acestei cerinte normal ca s-au opus din rasputeri atat seful meu direct cat si vicepresedintele departamentului incercand sa ma convinga pe toate caile ca este in interesul meu sa continui stagiatura (teama era sa nu se creeze un precedent, acum este deja creat). Nu va apuca putin rasul?
“Interesul meu”…al lor fiind foarte bine camuflat de bunele intentii. Au avut loc vreo trei intalniri consecutive pentru convingerea mea pe cale amiabila. La prima intalnire pe care am avut-o cu vicepresedintele companiei (el fiind elevetian la origine) intre patru ochi i-am adus in atentie faptul ca nu doresc sa fac un lucru de mantuiala si ca seful meu direct trateaza cu superficialitate stagiatura mea. Totodata am amintit faptul ca exista un contract si o conventie semnate de toate partile si care au efecte juridice in orice tribunal si ca nu doresc sa se ajunga aici pentru ca ar fi dezonorant pentru firma cat si pentru asociatia profesionala. Tot la aceasta intalnire incercand sa mai destind atmosfera i-am povestit cum ca eu de regula pentru a ma proteja de orice abuz port cu mine in permanenta doua pistoale imaginare: unul cu cartuse oarbe care face doar galagie in sensul de vorbe aruncate, negociere etc. fara efecte majore si unul cu cartuse de razboi si ca acesta reprezinta legea si dupa cum bine se stie deciziile tribunalelor pot avea caracter punitiv. In fapt eu cautam niste garantii ca lucrurile se vor face asa cum ar fi trebuit iar din partea companiei nu se dadeau semne ca cineva si-ar asuma aceasta obligatie lucru care m-a determinat sa imi mentin pozitia initiala de a amana stagiatura.
A doua zi am avut o intalnire asa ca sa fie la numar dar nu pentru a clarifica ceva in sensul celor prezentate mai sus. Ne-am despartit amiabil ramanand ca fiecare din parti sa mai reflecteze…
A treia zi in schimb la orele 7:40 A.M. am fost sunat de catre secretara asociatiei profesionale (de reguala programul il incepe la orele 8:30 a.m. sau chiar 9:00 a.m. exact cu 20 de minute inainte sa ajung la serviciu unde eram asteptat de seful meu direct si de vicepresedintele companiei) ca sa imi comunice ca sunt pe drumul cel bun si ca are pentru mine “o veste minunata”. Despre ce veste era vorba va veti intreba…
Despre faptul ca un examen de verificare pe parcurs fusese trecut cu brio de catre mine. Apropoul era foarte clar adica sa continui stagiatura pentru ca totul este bine sau altfel spus”totul e minunat”. Ajung la birou in cele din urma. Sefii mei erau tot un zambet si frecandu-si mainile ma intreaba: “Ei te-ai mai gandit ramai in continuare stagiar?” Iar eu tot surazand le raspund sec: “Nu pot continua stagiatura in conditiile in care nimeni nu isi asuma o schimbare de atitudine fata de conventia semnata si fata de regulamentele asociatiei profesionale”.
La auzul acestei fraze brusc s-au schimbat la fata si mi-au spus ca nu pot ramane in firma pe pozitia de sef de echipa si ca daca nu accept sa continui stagiatura in aceeasi termeni TREBUIE sa demisionez. Desi legea imi permitea sa aman stagiatura (un an de zile) nu intelegeam de ce eram fortat sa o continui. Apoi am intrebat daca pot vorbi cu CEO-ul companiei pentru a-i aduce la cunostinta faptul ca este ilegal ce mi se cere.
La faza asta au facut ochii si mai mari la mine si m-au apucat de brate incadrandu-ma si spunandu-mi ca nu voi iesi afara din firma fara sa aibe in mainile lor demisia mea. Penibilul situatiei era destul de mare si am acceptat propunerea lor ilegala de a ajunge la biroul resurse umane pentru a discuta legalitatea acestei decizii.
De la etajul trei pana la parter am luat liftul fiind in permanenta incadrat si tinut de brate ca nu cumva sa fug ma gandesc si sa nu ies din firma fara a avea domniile lor demisia mea scrisa. Erau destul de multe camere de luat vederi si nu intelegeam de unde venea atata curaj din partea zbirilor…Mai tarziu aveam sa aflu…
Aici ar fi trebuit sa intalnim o doamna care se ocupa de asa ceva numai ca nefiind pe moment in birou ni s-a spus ca trebuie sa asteptam circa 5-10 minute. Tot la parterul imobilului se afla un mic bufet cu autoservire si am dorit sa ies ca sa cumpar o cafea daca tot trebuia sa asteptam. Cand am incercat sa deschid usa sefii mei s-au postat instant in fata usii nepermitandu-mi sa ies din acel birou. Sincer imi venea sa rad de penibilul situatiei dar in acelasi timp ma gandeam ce si cum gandesc ei despre toate aceste abuzuri facute cu buna stiinta. Ar fi trebuit sa sun la Politie pentru ca ceea ce mi se intampla nu era altceva decat “sechestrare de persoane” dar cu mintea mea de “idiot util” m-am gandit la domniile lor si la faptul ca mai devreme sau mai tarziu urma sa ne intalnim la reuniunile asociatiei profesionale si atunci cum ne-am mai fi putut privi in ochi unii pe ceilalti? In loc sa sun Politia am sunat asociatia profesionala dar nu am apucat sa prezint prea mult situatia deoarece intre timp aparuse “mediatorul” de la biroul de resurse umane.
Nu am dorit sa stam toti la masa pentru ca sincer incepuse sa ma ia greata de toata mascarada aia si am solicitat sa se prezinte separat faptele ramanand ca “mediatorul” sa se pronunte. Dupa ce am prezentat si eu situatia asa dupa cum am expus-o mai sus doamna mi-a spus ca nu exista nicio solutie si ca trebuie sa demisionez. Am intrebat-o daca are cunostinte generale despre legislatia canadiana si mi-a raspuns surazand ca nu, eu incercand prin aceasta intrebare sa o atentionez ca ceea ce se petrecea sub ochii ei era sub incidenta codului penal Canadian.
In acest context aveam de-a face cu sechestrarea de persoane cat si redactarea unui document oficial (scrisoarea de demisie) intr-o stare de presiune (amenintarea ca nu pot iesi din firma fara sa imi dau demisia scrisa) era lovita de nulitate juridica (in engleza se numeste duress) si ca de asemenea este sub incidenta codului penal Canadian.
Doamna Ta caci despre ea este vorba (o sa descoperiti numele fiecaruia in parte rasfoind putin dosarul) zambind la mine imi spune ca trebuie sa imi scriu demisia. Am scris-o ca sa pot iesi din cladire si a fost acceptata ca atare . Veti avea o mare surpriza citind scrisoarea mea de demisie…Documentul astfel semnat a fost inmanat apoi sefilor care asteptau infrigurati pe hol si dusi au fost. Am ramas putin de vorba cu aceasta doamna explicandu-i in aceeasi maniera cum ii explicasem vicepresedintelui companiei ca in situatii de criza sunt determinat sa folosesc cele doua pistoale imaginare din dotare. Si ca ar fi bine sa se revina la masa negocierilor inainte ca sa ajung la tribunal pentru toate abuzurile indurate atat de ordin penal cat si civil. Doamna Ta a fost destul de amabila si a facut acest gest minimal pentru a mai discuta odata cu vicepresedintele iar raspunsul a venit prompt cum ca nu se accepta nicio modificare: adica trebuie sa continui stagiatura fara niciun fel de garantii si fara a mi se oferi alternativa de a lucra pur si simplu pe pozitia de sef de echipa pe o perioada de un an de zile. Altfel spus: “ primesc sa se schimbe ceva pe ici pe colo prin partile esentiale, dar sa nu se modifice nimic”. Mentionez ca toate aceste lucruri se petreceau in jurul orei 8.30 a.m. pe data de 20 Octombrie 2010.
Am predat apoi echipamentul si cardul magnetic de acces in companie si am plecat mai departe cu gandul de a prezenta situatia in fata asociatiei profesionale pentru ca se depasise orice norma de etica profesionala si nu numai, deja se ajunsese in sfera penalului.
Am ajuns la asociatie undeva dupa pranz si am avut o discutie libera as putea spune cu secretarul general al asociatiei prezentand toate fatetele situatiei. Spre surprinderea mea acesta imi spune ca a fost deja sunat si ca i s-a spus o alta poveste desi scrisoarea de la monitor o avea si domnia lui deci nu era ceva nou faptul ca ceea ce eu faceam in cadrul acelei firme nu era decat o pierdere de vreme nerespecatandu-se coventia
semnata intre cele trei parti.
Imi luasem o margine de siguranta oarecare si urma ca in dupa amiaza aceleiasi zile sa merg la un interviu la o alta companie. Nu inainte de a parasi biroul secretarului general al asociatiei am fost intrebat: “unde ai de gand sa mergi dupa acest episod?” iar eu nedorind sa dau detalii ca voi avea un interviu pentru o noua angajare am raspuns sec: “nu stiu sigur ce voi face”. Practic in acel moment incepeam sa vad fata adevarata a asociatiei asa zise profesionale. Pierdusem increderea ca vor face ceea ce trebuia facut: chemarea celor doi fosti sefi in fata comitetului de disciplina si medierea acestei situatii. Eram doar un cetatean Canadian de mana a doua.
Eram in dupa amiaza aceleasi zile de 20 Octombrie 2010 orele 2 p.m. cand parasind sediul asociatiei profesionale si cautand cheile de contact ale masinii in buzunarul pantalonilor gasesc un SD card care apartinea unei unitati GPS si continea date legate de un proiect la care lucrasem cam 4 zile deci erau o gramada consistenta de coordonate stocate pe acel card si care apartineau firmei MMM Group. Normal ca nu doream sa fiu acuzat pe nedrept ca mi-as fi insusit acel card, asa ca primul gand a fost sa ajung inapoi la firma si sa-l predau direct managerului de proiect care intamplator nu era niciunul din sefii cu care avusesem conflictul de munca. Totodata imi faceam vise ca voi putea vorbi cel putin cu acesta ca de la om la om si sa-i explic ca este rusinos ceea ce se intampla si ca ar fi de dorit sa se evite partea emotionala si sa gandim putin la rece situatia. Numai ca situatia era deja gandita “la rece”…si “foarte la rece”.
Ajungand la sediul firmei MMM Group (pereti din sticla si cadre) in jurul 2:30 p.m. pana sa intru in holul de la parter am fost vazut pe geam de catre o doamna de la biroul de resurse umane care m-a intampinat la usa biroului intrebandu-ma ce este cu mine. I-am explicat ca am gasit un SD Card care trebuie sa il inmanez personal d-lui Jeff Fee pentru a fi sigur ca nu va fi pierdut sau ratacit pe undeva. Am fost invitat in birou (accesul se facea numai cu un card magnetic lucru pe care eu il predasem in dimineata aceleaiasi zile) si de aici in alt birou mai mic si mi s-a spus sa astept ca in cateva minute va cobora persoana dorita. Un lucru mi s-a parut curios ca fiind ora 2:45 p.m. biroul de resurse umane era cam gol dar in acelasi timp am zarit si o fatza noua pe care nu o vazusem niciodata. Aveam sa aflu mai tarziu cine era de fapt…si ce rol a jucat in derularea evenimentelor. M-am asezat pe un scaun si mi-am scos telefonul mobil pentru a anunta patronul firmei unde ar fi trebuit sa ma angajez ca voi intarzia putin si sa imi cer scuzele de rigoare pentru ca a intervenit acest fapt neprevazut.
Nu cred sa fi trecut mai mult de 5 minute de la momentul intrarii mele in sediul firmei, intrarea mea in biroul de resurse umane plus tentativa de a telefona, cand la un moment dat se deschide usa si in fata mea doi civili si doi ofiteri de politie mi se adreseaza pe un ton dur sa ridic mainile apoi sa le duc la spate si ca sunt arestat cum ca as fi proferat amenintari cu moartea la adresa sefilor mei cu care avusesem conflictul de munca si ca am pistoale la mine etc.
Pe moment am crezut ca ma aflu la camera ascunsa (banuiesc ca ati vazut multe gaguri care se fac cu ajutorul politiei pe la emisiunea aceea simpatica “Just for Laughs”) dar dupa cateva secunde am realizat ca jucam in filmul “SET UP” sau pe romaneste “CAPCANA”.
Normal ca apoi s-a procedat ca la carte: am fost incatusat, perchezitionat peste tot (nu s-au gasit asa zisele pistoale) si dus in masina politiei care astepta cuminte afara si de aici puteam fi vazut pe geam de multi colegi iar unii se uitau mirati neintelegand nimic pentru ca eu fiind o fire destul de deschisa le mai spuneam cate un banc etc. Catusele au fost stranse cu simt de raspundere patriotic pentru ca in cateva minute de asteptare mainile se facusera albastrii si nu intelegeam de ce nu se face o confruntare pe loc pentru a evita toata mascarada asta. Ceva mai tarziu aveam sa aflu “mobilul crimei”…L-am rugat pe ofiterul de politie sa imi slabeasca putin catusele pentru ca risc sa imi pierd mainile definitiv lucru pe care l-a facut…Dupa vreo 30 de minute de asteptare in masina a venit ofiterul insarcinat cu ancheta si am plecat spre sectia de politie.
Dupa parerea mea a durat cam vreo 15-20 de minute pana am ajuns la sectia de Politie. In timpul deplasarii catre sectie eram interogat in timp ce masina mergea fara a fi avertizat. Un lucru foarte interesant de mentionat ca atunci cand ofiterul inregistra dialogul nostru (eu nestiind ca inregistreaza convorbirile) acesta schimba intonatia vocii si asa mi-am dat seama ca ceva se intampla (am uitat sa va mentionez faptul ca ma ocup de muzica si ca probabil urechea mea muzicala m-a ajutat sa identific acest mic detaliu).
Ajungand la sediul politiei am fost introdus intr-o celula, mi s-au luat cureaua si sireturile de la pantofi (cei ce au facut armata stiu despre ce vorbesc acum) si mi s-a spus sa astept pentru ca voi fi eliberat in cateva ore.
Ce se intampla de fapt in cele cateva ore? Erai verificat pe toate partile daca ai antecedente daca ai fost vreodata depistat cu droguri etc. plus confectionarea dosarului preliminar cu definirea capetelor de acuzare.
Dupa vreo trei ore de asteptare in celula mi se spune ca nu mai este nevoie de catuse si ca trebuie sa urmez un domn sa semnez ca am luat la cunostinta de acuzatiile ce mi se aduc si ca promit sub semnatura privata ca ma voi prezenta la prelevarea amprentelor plus fotografii (fata, spate si profil) si ca totodata imi iau angajamentul sa apar la tribunalul din NEWMARKET la data de 17 Noiembrie 2010. Ce puteai sa mai zici sau sa faci in acest context decat sa te supui legii…
Eram complet buimacit de turnura evenimentelor iar bomboana pe coliva a fost pusa cand am ajuns acasain seara aceleasi zile fatidice de 20 Octombrie 2010 cand fosta sotie mi-a spus simplu dupa 10 ani petrecuti impreuna ca: “ar fi mai bine sa ma arunc de la etaj (stateam la etajul 11) pentru ca viata mea in Canada este pecetluita si ca voi fi considerat un paria permanent”. Degeaba am incercat sa-i explic ca totul este o neintelegere si ca voi demonstra acest lucru in tribunal.
Acum nu ramasese altceva de facut decat sa caut un avocat caruia sa-i spun de-a fir a par ce s-a intamplat cat si temerile mele ca ceva nu este in regula. Am sunat cativa avocati si surprinzator nimeni nu dorea sa ia cazul. In cele din urma gasesc un avocat destul de incercat avand si o varsta inaintata aproape 85 de ani care a a fost de accord sa preia cazul. Am semnat un contract am platit si un avans destul de consistent si in urma scrisorilor schimbate intre acesta si avocatul firmei aveam sa aflu “lucruri traznite” cum ca eu as fi spus doamnei Ta (cea de la resurse umane) ca detin doua pistoale unul mai mic (cam 20 de cm) cu cartuse
oarbe pentru sefii cu care eram in conflict direct si unul mai mare (cam 40 de cm, lungimea pistolului reiese din marturia acesteia data in fata politiei) cu cartuse normale pentru guvernul Canadei sau Guvernatorul General al Canadei aici nu prea a inteles ea bine ce as fi zis la momentul demisiei mele si mai mult decat atat as fi avut si o lista asupra mea cu cateva agentii guvernamentale cu care eu as fi fost in conflict.
Va dati seama ca sa auzi asa ceva ramai blocat te ciupesti de fata si nici nu mai stii ce sa mai crezi: te afli in realitate sau intr-o atmosfera kafkiana? La vederea acestor acuzatii avocatul meu zambeste si imi spune: “Nu te teme d-le Barbu aceasta este procedura standard in Canada pentru a se scapa de incomozi”.
In acel moment se prabusea “mitul CANADA” pe care il construisem cu atata pasiune si dragoste si incepeam sa realizez ca “apele linistite sunt foarte adanci”.
Mi-am luat inima in dinti si m-am dus la Consulatul Romaniei de la Toronto ca sa informez despre acest caz care avea o conotatie politica cat CANADA de mare. La auzul unor asemenea enormitati mi s-a promis de catre viceconsulul de atunci ca la prima aparitie in tribunal va veni si el sa auda cu urechile lui faimoasele capete de acuzare.
Apropiindu-se data de 17 Noiembrie (prima zi de aparitie in fata judecatorului de pace) avocatul meu imi spune ca nu ma mai poate reprezenta efectiv in tribunal dar accepta sa ma consilieze. Totodata brusc nimeni de la consulatul Romaniei nu mai raspundea la telefon si nici la e-mailuri. Simteam ca ceva se intampla undeva in spatele meu si ca exista un centru de comanda pentru toate plotogariile astea.
Intrebarea era cine avea aceasta influenta atat de puternica incat sa intimideze sau sa “motiveze” pe toata lumea pentru a fi lasat de unul singur in tribunal lipsit de o aparare eficienta.
La data prevazuta m-am prezentat la tribunal dis de dimineata pentru ca aici daca intarzii in cauze penale, risti sa faci o noapte de arest. Si cum stateam eu cumintel sa imi aud numele strigat alaturi de al Reginei (pentru ca dupa cum stiti Canada fiind monarhie constitutionala este reprezentata de catre Majestatea Sa Regina Elisabeta a-II-a in calitate de sef al statului) in formula Regina vs. Barbu Gheorghe constat ca se termina de strigat toate dosarele numai al meu era lipsa la apel.
In acel moment am realizat ca este un “dosar fabricat” si ca trebuie sa existe o conexiune. Aveam sa aflu acest lucru la un an si jumatate distanta. Judecatorul de instructie ma intreaba ce este cu mine in tribunal si ii raspund politicos ca am niste hartii care stabilesc data si ora pentru a mi se aduce la cunostinta de catre procurorul coroanei acuzatiile si probele acuzarii. Intre timp daca am fost abandonat de toata lumea incepusem sa studiez de unul singur Codul Penal Canadian si procedura adiacenta. Judecatorul foarte surprins intreaba procurorul de serviciu unde este dosarul meu si acesta dadea din umeri cum ca nu stie nimic.
Realizati penibilul situatiei?
S-a mers pe intimidarea mea si pe faptul ca scrisesem ceva in demisia mea: cum ca voi renunta la cetatenia canadiana in semn de protest pentru abuzurile la care fusesem supus de catre firma MMM Group (unul din “cuirasatele” CANADEI) si cred ca s-au asteptat ca eu sa nu mai fiu in Canada la acea ora, numai ca daca m-as fi intors candva in Canada sustragandu-ma acestui proces aveam de executat doi ani frumosi de puscarie nemaipunand la socoteala faptul ca in 1998 Romania semnase conventia de extradare cu Canada.
Asa ca daca paraseam Canada cu draga inima eram arestat de catre Politia Romana si urcat in avionul de Canada pentru a executa cei doi ani plus ca in acel moment erai deja “vopsit” pe viata plus ca trebuia sa duci in spate toate enormitatile acelea de un penibil jenant. Nu stiu pe unde te-ai mai fi putut preumbla in lumea asta cu asa o carte de vizita si cu o “coada” prefabricata de o asemenea dimensiune…Vorba lui Toma Caragiu: “ce soparla frate ca asta e ditamai crocodilul”
Numai ca D-zeu avea alt plan cu si pentru mine…Va urma. (Cristina T.).
Articolul Nu cumva am emigrat din Romania in Romania?/”CANADIAN AND ROMANIAN CORRUPTION HELP THE RUSSIANS” apare prima dată în Ziarul Incisiv de Prahova.
Eveniment
Trandafirii negri cu sclipici, un cadou care sparge tiparele
Primești pentru o secundă imaginea. O cutie deschisă, lumina cade peste petale care nu sunt nici roșii, nici albe, nici roz. Sunt negre. Și au sclipici. Nu o sclipire delicată, ci o pulbere care prinde fiecare reflexie din cameră. Reacția primului care vede asta e aproape mereu aceeași, o pauză scurtă, urmată de o întrebare. Iar dacă acea întrebare e „cine i-a ales?”, răspunsul spune ceva foarte clar despre tine și despre persoana căreia i-i dăruiești.
Trandafirul roșu a stat decenii întregi pe primul loc al cadourilor florale. E semnul universal al iubirii, e clasic, e sigur. Dar tocmai aici e și limita lui. Cine vrea să surprindă, cine vrea să iasă din formulele previzibile, simte uneori că roșul nu mai spune nimic nou. Atunci apar trandafirii negri cu sclipici, un compromis ciudat între eleganță întunecată și mic gest de rebeliune.
Negrul nu e absența culorii, e o declarație
În natură, trandafirul negru pur nu există. Soiurile foarte întunecate, precum „Black Baccara” sau „Black Magic”, au de fapt o nuanță de vișiniu adânc, aproape opacă, care la lumină slabă pare neagră. Ce se vinde adesea ca „trandafiri negri” sunt fie aceste varietăți naturale, fie trandafiri albi vopsiți, sau, mai rar, conservați. Diferența de senzație e mare. Un trandafir natural, intens întunecat, are profunzimea aia organică, vie, în timp ce unul vopsit are o uniformitate aproape grafică.
Negrul, în cadouri, a avut întotdeauna o istorie aparte. Pe vremuri se asocia cu doliul și cu finalurile. Apoi moda, designul și cultura pop au reabilitat culoarea, transformând-o într-un simbol al sofisticării. Negru e culoarea micii rochii Chanel, a costumelor de seară, a copertelor de lux. Când pui negrul pe o floare care prin definiție e moale, parfumată și feminină, obții un contrast care nu trece neobservat.
Acum imaginează-ți că peste acest negru se așază un strat fin de sclipici. Nu unul kitsch, ci unul aplicat cu măsură, doar pe muchia petalelor, sau împrăștiat aerian. Brusc, floarea capătă o dublă personalitate. E întunecată și strălucitoare în același timp, e seriozitate cu un strop de joacă. Cumva, sclipiciul îmblânzește severitatea negrului, fără să o anuleze.
Cui i se potrivesc
Aici e marea întrebare practică. Trandafirii negri cu sclipici nu sunt un cadou universal. Cine îi dăruiește mamei, într-o duminică obișnuită, riscă să o lase perplexă. Există însă contexte și oameni pentru care alegerea e nu doar potrivită, ci genială.
Femeia care nu mai vrea cadouri previzibile
Sunt femei care au primit, de-a lungul anilor, atâtea buchete clasice încât al o sută unulea le pare deja o formalitate. Pentru ele, contează intenția de a ieși din rutină. Un buchet de trandafiri negri cu sclipici spune că te-ai gândit, că ai căutat ceva diferit, că nu ai cumpărat la repezeală în drum spre întâlnire. Spune că o vezi ca pe o persoană cu personalitate, nu ca pe o destinatară generică.
Aniversările aparte și cadourile pentru prietene
Pentru o aniversare care marchează o vârstă cu doi de zero, sau pentru o prietenă care iubește teatralul, dramaticul, exuberanța vizuală, alegerea funcționează foarte bine. La fel, pentru femeile care lucrează în modă, design, fotografie, în zona creativă în general, un astfel de buchet se potrivește cu felul lor de a privi lumea. Sunt persoane pentru care un trandafir clasic ar fi, sincer, plictisitor.
Halloween, petreceri tematice, ședințe foto
Sezonul de octombrie aduce o cerere previzibilă pentru tot ce e gotic chic. Buchetele de trandafiri negri cu sclipici pe o masă de Halloween, pe un bar la o petrecere cu cod vestimentar, într-o ședință foto stilizată, arată pur și simplu altfel decât orice alt aranjament. Iar dacă e vorba de un eveniment privat, de tipul unei petreceri de logodnă cu tematică întunecată sau a unei nunți neconvenționale, devin chiar centrul atenției.
Persoane pe care nu le cunoști foarte bine, dar le respecți
Aici e o nuanță interesantă. Când trimiți flori unei colege de la birou care și-a deschis un business, sau unei cunoscute căreia vrei să-i transmiți felicitări fără să pari prea intim, alegerea unui buchet diferit, dar nu agresiv, comunică respect și atenție. Negrul cu sclipici, dacă e bine asortat, evită să pară romantic, deci nu creează ambiguități. E un cadou impresionant, fără încărcături sentimentale care ar putea jena.
Când ar fi mai bine să nu
Tot pe atât de cinstit, sunt și situații în care trandafirii negri cu sclipici pot deveni o alegere problematică. Dacă persoana e foarte clasică în gust, dacă preferă florile în nuanțe pastel, dacă simte că tot ce iese din tipar e exagerat, riscul e ca buchetul să fie primit cu un zâmbet politicos și pus repede pe un colț de masă. La înmormântări sau la momente de doliu, în mod evident, alegerea ar fi cu totul deplasată, fiindcă aici negrul nu mai e estetic, ci capătă sensul lui originar.
În primele săptămâni ale unei relații, când încă nu cunoști reacțiile celuilalt, un buchet atât de încărcat poate fi prea mult. E ca și cum ai îmbrăca o ținută de gală la o cină dintr-o miercuri seara, în loc de ceva relaxat dar atent. Funcționează la oamenii potriviți, dar dacă nu nimerești contextul, ești perceput ca apăsat prea tare pe accelerație. Și uneori, oamenii prea grăbiți să impresioneze sperie pur și simplu.
Sclipiciul, micul detaliu care schimbă totul
Dacă scoți sclipiciul din ecuație, rămâi cu un trandafir negru, care e deja un produs cu o estetică destul de severă. Sclipiciul aduce aerul de sărbătoare, de festiv, de jucăuș. Asta înseamnă că mesajul cadoului se schimbă radical doar prin acest detaliu. Un trandafir negru fără sclipici merge la o cină intimă de Sf. Valentin la un cuplu mai îndrăzneț, în timp ce același trandafir cu sclipici merge la o petrecere de aniversare cu prietene.
Tipurile de sclipici contează, deși vorbim de un detaliu pe care multă lume îl trece cu vederea. Sclipiciul argintiu sau rose gold pe negru e cel mai elegant, fiindcă aduce un contrast clasic, ca un colier pe o rochie închisă la culoare. Cel auriu pe negru e mai puternic, mai luxuriant, dar și mai pretențios. Sclipiciul colorat (roșu, mov, verde) duce buchetul spre un teritoriu jucăuș, aproape pop, potrivit pentru cadouri creative dar nu și pentru momente foarte sobre.
Aici intervine și calitatea aplicării. Un buchet bine făcut are sclipiciul aplicat punctual, doar acolo unde joacă un rol vizual. Unul făcut prost are sclipici peste tot, inclusiv pe frunze, pe panglică, pe ambalaj, ceea ce duce repede în zona kitsch. Diferența dintre eleganță întunecată și exces e foarte fină, și ea stă în mâinile florarului. Practic, e arta lui de a se opri la timp.
Cum se potrivesc cu restul cadoului
Puțini oameni se gândesc la asta, dar buchetul nu vine niciodată singur. Contează în ce e împachetat, ce mesaj e atașat, ce stă lângă el. Trandafirii negri cu sclipici, prin natura lor vizuală puternică, cer un ambalaj sobru. Cutie neagră mată, panglică de satin în nuanță similară, hârtie cu textură. Dacă îi pui în folie cu floricele și fundițe multicolore, distrugi efectul.
Mesajul de pe cartonaș e și el important. La un astfel de buchet, un mesaj prea mieros sună ciudat. Funcționează mai degrabă o frază scurtă, cu personalitate, eventual ușor enigmatică. Genul de mesaj pe care destinatara îl păstrează și îl recitește, fiindcă nu e o copie tradusă de pe internet.
Atunci când cadoul include și altceva, gen un parfum, o carte, o bijuterie, alegerea ar trebui să păstreze coerența. Un parfum oriental, intens, merge cu trandafirii negri cu sclipici. O bijuterie de argint cu o piatră închisă la culoare, la fel. Dacă pui lângă ei un tricou cu inscripții vesele, ai rupt registrul.
Contextul românesc, între tradiție și nou
În România, cultura cadourilor florale e încă destul de conservatoare. Cele mai multe buchete vândute la 8 martie sau la zile aniversare sunt clasice, în nuanțe de roz, alb, roșu. Ultimii ani au adus însă o schimbare interesantă. Brandurile mici, pe cont propriu, au început să propună buchete diferite, mai personale, gândite pentru o generație care nu mai vrea să primească aceleași flori ca bunicile lor.
Atelierul cu Daruri, fondat în 2024, este un brand românesc de cadouri personalizate și buchete de flori. Conceptul e orientat spre tineri, cu accent pe calitate și pe un proces de comandă exclusiv, simplu și orientat către client, de la selecție și mesaj pe panglică, la livrare. Felul în care lucrează astfel de ateliere mici e foarte diferit de modelul florăriei tradiționale. Aici nu cumperi din vitrină, ci comanzi un cadou gândit, în care fiecare detaliu (de la tipul florii la cuvintele scrise pe panglică) e ales cu intenție.
Când cauți preturi buchete de trandafiri, contează nu doar suma, ci și ce e în spatele ei. Un buchet executat manual, cu trandafiri vopsiți corect și sclipici aplicat cu atenție, costă mai mult decât unul standard, dar diferența se vede imediat. Iar pentru un cadou care vrea să fie ținut minte, partea asta de calitate face toată povestea.
O alegere care spune ceva despre tine
Tot ce dăruiești e, până la urmă, o oglindă. Cadoul vorbește despre tine, nu doar despre persoana care îl primește. Cine alege un buchet de trandafiri negri cu sclipici e cineva care nu se sperie de neobișnuit, care vrea să marcheze momentul, care își asumă riscul ca alegerea să nu placă la prima vedere. Și, sincer, câți oameni mai îndrăznesc azi să riște ceva într-un cadou?
Răspunsul la întrebarea dacă sunt eleganți sau prea îndrăzneți depinde, în mare măsură, de cine îi dăruiește și cui. Pentru cuplurile mature care își cunosc gusturile, sunt eleganți. Pentru relațiile foarte noi sau pentru destinatari conservatori, pot părea prea îndrăzneți. Pentru o petrecere tematică, sunt fix ce trebuie. Pentru o cină de Paști la socri, mai bine rămâi la garoafe.
Frumusețea acestui tip de buchet stă tocmai în faptul că nu e neutru. Iar într-o lume a cadourilor unde atâtea alegeri sunt făcute pe pilot automat, să dăruiești ceva ce nu poate fi ignorat, ce stârnește o reacție, ce rămâne în memoria celui care l-a primit, e poate cel mai prețios lucru pe care îl poți pune într-un ambalaj.
Eveniment
Buchete pentru doamne în vârstă: rafinament și respect
A dărui flori unei doamne în vârstă nu e un simplu gest decorativ, ca atunci când trimiți un buchet grăbit, „de serviciu”, la o aniversare de birou. Mai curând seamănă cu o mică ceremonie a recunoștinței. În spatele fiecărei tulpini se adună ani de viață trăită, sărbători, doliuri, bucurii mari și supărări rămase între pereți vechi. Un buchet, oricât de mic, intră într-o biografie deja plină și trebuie să se așeze acolo cu delicatețea cuiva care bate încet la o ușă și așteaptă să fie poftit înăuntru.
Poate că de aceea, când vorbim despre buchete pentru doamne în vârstă, simțim nevoia să adăugăm cuvintele „rafinament” și „respect”. Ele nu țin doar de preț sau de florăria aleasă, ci de felul în care ne gândim la persoana din fața noastră, la ritmul ei mai domol, la preferințele formate într-o altă epocă, la ochiul care a văzut poate grădini dispărute demult.
Florile ca limbaj al grijii târzii
Există un moment, în viața fiecăruia, în care observă că femeile din familie, bunica, mătușa, vecina de la etajul doi, nu mai sunt „doamnele ocupate” care aleargă între treabă, copii, piață și serviciu. Încep să devină, aproape fără să-și dea seama, păstrătoarele casei, ale fotografiilor de demult și ale poveștilor care încep invariabil cu „pe vremea mea”.
În această etapă, florile capătă altă greutate. Nu mai sunt un compliment grăbit, ci un semn clar că cineva își rupe din timp ca să spună: „Te văd. Ești importantă. Nu te-am uitat.” Un buchet bine ales poate să rupă, pentru câteva zile, un cerc de singurătate, să lumineze un colț de sufragerie în care, de obicei, doar televizorul vorbește.
Florile devin un fel de scrisoare fără cuvinte. Spun în locul nostru ceea ce poate nu știm sau nu avem curaj să formulăm cu voce tare: „Îmi pasă de tine”, „Mi-e drag de tine așa cum ești acum, cu toți anii tăi”. De aceea, primul criteriu nu este „ce se poartă anul acesta”, ci felul în care buchetul duce acest mesaj simplu și greu de rostit până la capăt.
Ce înseamnă rafinamentul la o anumită vârstă
Rafinamentul, pentru o doamnă în vârstă, nu are legătură cu artificiile stridente sau cu ambalajul lucios, plin de paiete, care arată bine pe internet, dar obosește ochiul. El se naște din discreție și bun-simț. De multe ori, aceste femei au crescut cu grădini, nu cu vitrine. Au avut în fața casei tufe de liliac, trandafiri cățărători, bujori mari care se deschideau leneș după ploaie.
Pentru ele, rafinamentul nu înseamnă neapărat exotism. Un buchet de bujori roz pal, adunați rotund, poate să valoreze mai mult decât cel mai sofisticat aranjament cu flori aduse de cine știe unde. La fel, câteva fire de liliac alb sau mov, legate simplu cu o panglică de bumbac, pot trezi amintiri despre curți de demult și seri de primăvară în care se sta pe prispă, nu pe canapea.
Aici se ascunde și un mic secret: să nu ne fie teamă de simplitate. O doamnă în vârstă vede repede când ceva e prea ostentativ. Știe foarte bine diferența dintre eleganță și exhibiție. Un buchet care „respiră”, care are un pic de aer între flori, care lasă tulpinile să se vadă, este adesea mai potrivit decât unul îndesat până la sufocare.
Alegerea florilor: simboluri, parfum, amintiri
Când alegem florile în sine, suntem tentați să gândim în simboluri rapide: trandafirul înseamnă iubire, garoafa e „demodată”, orhideea e modernă. Pentru doamnele în vârstă, aceste etichete simple nu prea funcționează. Ele au propriile lor asocieri, formate într-o viață întreagă.
Pentru multe bunici, garoafa nu e deloc o floare banală, ci una de sărbătoare, legată de dansuri, baluri de altădată, serbări școlare. Un buchet de garoafe albe sau roz, așezate atent, poate să le facă ochii să strălucească, dacă recunosc în el floarea tinereții lor. La fel, un fir de crin poate să aducă aminte de nunți vechi sau de duminici solemne.
Parfumul trebuie ales cu grijă. Multe doamne în vârstă au devenit sensibile la mirosuri puternice. Florile prea parfumate, cum sunt anumiți crini sau zambile, pot să dea dureri de cap, mai ales într-un apartament mic, în care nu se aerisește foarte des. De aceea, e bine să ne orientăm spre flori cu aromă delicată: trandafiri de grădină, frezii, lăcrămioare, dacă le găsim, sau chiar florile de câmp crescute în sere.
Mai există un criteriu pe care îl uităm des, deși e important: rezistența. O doamnă în vârstă se atașează ușor de un buchet primit. Îl așază cu grijă, îi schimbă apa, vorbește poate singură cu florile, ca să alunge tăcerea din casă. E frumos ca buchetul să nu se ofilească în două zile. Crizantemele, alstroemeria, unele soiuri de trandafiri țin bine și, cu puțină îngrijire, rămân frumoase o săptămână sau chiar mai mult.
Culoarea și forma buchetului
Culorile pentru o doamnă în vârstă ar trebui alese cu aceeași grijă cu care și-ar alege ea o rochie de sărbătoare. Tonurile tari, acide, pot fi interesante pe o copertă de revistă, dar într-o sufragerie cu mobilier vechi, covor oriental și vitrină cu porțelanuri se potrivesc mai bine nuanțele potolite, calde.
Rozul pudrat, cremurile, ivoriul, movul stins, verdele salviei sau al frunzelor mate se așază mai blând în decor. Un buchet de trandafiri cărămizii sau somon, amestecați cu puțin verde, poate să întregească atmosfera unei camere vechi, fără să o „spargă”. În schimb, combinațiile stridente, roșu intens cu portocaliu aprins și galben foarte țipător, pot obosi și pot părea mai degrabă agresive decât vesele.
Forma buchetului merită și ea gândită. Un buchet rotund, compact, inspiră stabilitate și calm, ceva din liniștea unei lumânări aprinse pe masă. Buchetele foarte înalte, cu tije rigide și linii dramatice, au un aer de lobby de hotel și par, uneori, străine într-un apartament obișnuit. Pentru o doamnă în vârstă, buchetul ar trebui să poată fi ținut ușor în brațe, ca un mic animal de casă, să nu o copleșească prin greutate sau dimensiune.
Ambalajul ar fi bine să fie cât mai simplu: hârtie groasă, în tonuri naturale, sau o pânză subțire legată cu o panglică. Plasticul lucios, cu inscripții aurii, invadează privirea și, în timp, se transformă și într-o povară pentru cineva care nu mai are forța să care saci de gunoi. Simplitatea, aici, e o formă de politețe.
Gestul de a dărui: buchetul ca prelungire a respectului
Oricât de frumos ar fi un buchet, el își pierde jumătate din farmec dacă e dăruit pe fugă, cu mâna întinsă de la ușă și cu un „La mulți ani” aruncat în treacăt. Doamnele în vârstă simt imediat când gestul e formal și când e cald. Uneori nici nu contează atât de mult florile, cât felul în care ne aplecăm puțin, cum le privim în ochi, cum întrebăm, sincer, „Cum mai sunteți?”
E frumos ca, atunci când intrăm cu buchetul în casă, să ne acordăm câteva minute și să facem un mic ritual. Să nu lăsăm florile în hol, pe un scaun. Să întrebăm unde ar vrea doamna să le punem, să căutăm împreună o vază, să mergem până la bucătărie, să umplem cu grijă vasul cu apă. Gestul acesta mărunt transformă darul într-o clipă de apropiere adevărată.
Respectul se vede și în discreție. Unele doamne nu se simt confortabil când primesc buchete uriașe în fața unui grup mare de oameni. Au impresia că devin un fel de spectacol, deși ele ar vrea doar să primească în liniște un semn de drag. De aceea, chiar și la aniversări cu mulți invitați, un buchet potrivit, elegant, fără exagerări teatrale, se potrivește mai bine decât un „monument floral” gândit să impresioneze audiența.
Detalii care nu se văd, dar se simt
Există o serie de mici amănunte care, luate separat, par neînsemnate, dar împreună construiesc acea atmosferă de rafinament adevărat. Hârtia curată, fără urme de apă sau rupturi. Tulpinile tăiate oblic, ca să țină florile mai mult. Frunzele uscate îndepărtate dinainte, ca să nu se umple vaza de mizerie a doua zi.
Un alt detaliu este bilețelul. O doamnă în vârstă, poate cu vederea slăbită, se va apropia de el cu atenție, îl va citi de mai multe ori, îl va reciti și a doua zi. E bine ca mesajul să fie simplu, personal și liniștit, fără fraze bombastice. Un „Vă mulțumesc pentru tot ce ați însemnat pentru noi” ține mai mult decât orice vers scris în grabă.
Mai este și ideea de continuitate. Dacă dăruim flori unei doamne în vârstă doar când „se cade”, la Ziua Mamei, de ziua ei, la Crăciun, dar uităm complet restul anului, gestul rămâne cam gol. Un buchet mic, adus într-o marți oarecare, fără prilej special, spune de zeci de ori mai mult decât unul extravagant cumpărat o singură dată pe an. Așa îi arătăm că zilele ei obișnuite ne interesează la fel de mult ca marile „ocazii”.
Cadouri jucăușe și delicate pentru bunici moderne
Deși vorbim mult despre discreție și clasic, nu trebuie să uităm că multe doamne în vârstă au un simț al umorului foarte tânăr. Uneori, după ce treci prin greutățile vieții, rămâne în tine un fel de copilărie târzie, o plăcere de a te juca cu nepoții, de a râde de lucruri aparent mărunte. Pentru astfel de bunici moderne, florile se pot împrieteni foarte bine cu mici daruri jucăușe.
Se întâmplă tot mai des să vedem buchete combinate cu figurine de pluș, cu un ursuleț care iese dintre trandafiri sau cu un personaj îndrăgit din desene animate. Dacă doamna are nepoți mici care o vizitează des, astfel de detalii devin imediat prilej de joacă. Copilul se duce direct la buchet, îl atinge, o întreabă pe bunică „cine e personajul acesta?”, iar ea are ocazia să intre în jocul lui.
Chiar și un cadou aparent copilăresc, cum ar fi un stitch plus mare lângă un buchet simplu de margarete, poate să destindă atmosfera și să aducă zâmbete.
Important este să simțim dacă doamna din fața noastră se bucură de aceste mici „pozne” sau le consideră prea copilărești. De aceea, ne uităm la reacția ei, îi cunoaștem temperamentul. Unele femei la 80 de ani râd cu poftă și își pun ursulețul pe pat, lângă perna cu dantelă. Altele preferă să păstreze doar florile și să lase jucăria pentru nepoți. Rafinamentul înseamnă și capacitatea de a nu insista, de a nu transforma cadoul într-o probă de gust.
Buchetul ca formă de recunoaștere
La urma urmei, un buchet pentru o doamnă în vârstă nu e doar un obiect frumos pus într-o vază. Este felul nostru de a recunoaște că în fața noastră stă cineva care a dus greutăți, a crescut oameni, a ținut case și familii laolaltă, uneori cu prețul propriilor vise. Florile nu pot întoarce timpul, nu pot șterge singurătăți vechi, dar pot deschide, măcar pentru câteva clipe, o fereastră de lumină.
Un buchet ales cu grijă, dăruit cu răbdare, cu privirea directă și cu două-trei cuvinte rostite fără grabă, face mai mult decât o mie de mesaje impersonale trimise pe telefon. Într-o lume în care totul se mișcă repede, florile păstrează ritualul lent al gesturilor care contează. Iar pentru doamnele în vârstă, tocmai această încetinire, această atenție calmă, poate fi darul cel mai mare pe care îl putem pune, odată cu buchetul, în brațele lor.
Cultură
The Grand Ball of Princes and Princesses Monte-Carlo: O noapte cu strălucire la Iași
O experiență unică în viață, adusă de unul dintre cele mai importante evenimente din Monaco, care va avea loc în Palatul Culturii – Iași.

Se desfășoară încet, sub șoaptele aurite ale istoriei și ecourile măreției regale, o noapte de splendoare unică care va avea loc în inima României. Pe 6 septembrie 2025, Balul Grandios al Prinților și Prințeselor de la Monte-Carlo va umple sălile Palatului Culturii din Iași, aducând cu el eleganța atemporală a celor mai ilustre tradiții monegasce.
De secole, Monte-Carlo este sinonim cu grația, noblețea și arta celebrării — o lume în care prinții și prințesele, împodobiți cu mătase și diamante, dansează pe podele de marmură sub lumina a mii de candelabre. Acum, această moștenire a rafinamentului părăsește Coasta de Azur și aduce cu ea spiritul Balului Grandios, un spectacol care depășește granițele și transformă visele în realitate.
–
O noapte de opulență și farmec
Când ușile Palatului Culturii se vor deschide, oaspeții vor păși într-o lume unde fantezia devine realitate. Balul Grandios va aduce în fața invitaților un spectacol de simfonii orchestrale, valsuri care plutesc prin aer ca niște ecouri ale trecutului, și cine cu lumânări demne de regalitate.
Nobili din toată Europa și nu numai se vor reuni, uniți sub semnul grației, moștenirii și eleganței. Fiecare detaliu va purta semnătura stilului Monte Carlo: strălucirea cupelor de șampanie, foșnetul mătăsii pe podelele poleite, și mirosul florilor de sezon, toate într-o atmosferă regală.
Va fi o celebrare nu doar a frumuseții și rafinamentului, ci și a legăturii dintre trecut și prezent, între aristocrația românească și farmecul etern al Monaco-ului.
–
Iași: Oraș al culturii și patrimoniului regal
Nu există loc mai potrivit pentru acest eveniment grandios decât Iașiul, un oraș a cărui esență este pătrunsă de eleganță aristocratică și prestigiu cultural. Cunoscut drept Capitala Culturală a Europei și Oraș Regal, Iașiul a fost de multă vreme un simbol al intelectului, rafinamentului și strălucirii artistice.
Străzile sale spun povești cu poeți și regi, iar palatele și monumentele sale aduc un omagiu trecutului nobil. În centrul acestei sărbători se află Palatul Culturii, o bijuterie arhitecturală neo-gotică, considerată una dintre cele mai impunătoare clădiri din țară.
Construit între 1906 și 1925, palatul a fost ridicat pe ruinele fostei Curți Domnești a Moldovei. Acum, în aceste săli încărcate de istorie, Balul va prinde viață — un spectacol de coroane strălucitoare, rochii ample și amintiri ale unui timp regal care nu va fi uitat.
–
O moștenire a eleganței care continuă
Balul Grandios al Prinților și Prințeselor din Monte-Carlo este o celebrare a tradiției și nobleței, o călătorie prin istorie și o reafirmare a valorilor regale.
Acum, pentru prima dată, Iașiul devine scena acestui spectacol unic, aducând magia Monaco-ului în inima României. În noaptea de 6 septembrie, sub candelabrele de cristal ale Palatului Culturii, trecutul și prezentul vor dansa împreună, iar strălucirea Monte-Carlo-ului va găsi un nou cămin în orașul regal al României.
Pentru cei care visează în aur și dansuri nobile, acesta nu este doar un eveniment. Este istorie în devenire.
Get in touch
NOBLE MONTE-CARLO
8 Rue des Oliviers, Monte-Carlo
98000 – Principality of Monaco
Phone number: +377607934575 (Monaco)
Email: grandbal@noblemontecarlo.mc
-
Evenimentacum 8 ani2.500 de pachete cu tigari de contrabanda confiscate la Moisei
-
Exclusivacum 4 aniCum poate să arate o săptămână la Vlad Cazino? Planul de recompense zilnice de la acest Vampir!
-
Evenimentacum 8 aniCe spune Tudorel Toader despre scandalul momentului. Există acel document | MaramuresAZI
-
Uncategorizedacum 7 aniMagazinul care ofera huse si accesorii gsm in premiera
-
Uncategorizedacum 7 aniHusele – accesoriile de protectie ideale
-
Exclusivacum 6 aniCare este cea mai buna oferta de angajari la care pot aplica tinerele din Romania?
-
Evenimentacum 5 ani
CSALB lansează Caravana Online în cele mai mari orașe ale țării. Ce au obținut craiovenii din negocierile cu băncile
-
Evenimentacum 4 aniPlexiglas pentru perete pentru casă și local

