Finisajele interioare

Finisajele interioare și sistemele de diviziune spațială definesc spațiile de locuit din interiorul clădirilor rezidențiale cu o gamă de materiale naturale și sintetice. Cel mai utilizat finisaj de perete este placa de gips-carton, o formă prefabricată de tencuială umedă tradițională. Tencuiala de gips umedă este turnată între fețele de hârtie pentru a forma panouri mari care sunt bătute în cuie pe cadre ușoare din lemn sau metal. Îmbinările dintre panouri sunt umplute cu un compus de rășină cu setare dură, oferind o suprafață netedă fără sudură, care are o rezistență considerabilă la foc. Gips-cartonul formează substratul pe care pot fi aplicate o serie de alte materiale, inclusiv placaj subțire furniruit din lemn și țesături de vinil, cu adezivi. În zonele umede, cum ar fi bucătăriile și băile, se utilizează placă de gips-carton rezistentă la apă, uneori cu adăugarea de plăci ceramice aplicate cu adeziv.

Ușile din clădirile rezidențiale sunt de obicei de tip hollow-core, cu furniruri subțiri de lemn lipite peste un miez de hârtie fagure și benzi de margine din lemn masiv; ramele ușilor sunt de obicei realizate din forme de lemn prelucrate. Laminatele din plastic lipite de PAL sunt utilizate pe scară largă pentru dulapuri și blaturi încorporate. Cel mai comun finisaj al podelei este mocheta, cea mai mare parte fiind acum realizată din fibre sintetice, înlocuind lâna și bumbacul tradițional. Poate fi întreținut cu ușurință, iar textura sa vizuală și tactilă moale, precum și calitățile sale fonoabsorbante, îl fac atractiv pentru uz rezidențial. Lemnul de esență tare – în primul rând stejar, mesteacăn și arțar – sunt, de asemenea, utilizate pentru podele, atât în scândurile tradiționale înguste bătute în cuie pe punțile de placaj, cât și ca elemente de parchet prefabricate, care sunt aplicate cu adezivi. În zonele umede sau greu de utilizat se utilizează plăci de compoziție de vinil sau plăci ceramice.

Țevărie

Sistemele de alimentare cu apă menajere pentru clădirile rezidențiale joase au două surse, fie sisteme municipale de distribuție a apei, fie, în cazul în care acestea nu sunt disponibile, puțuri care sunt forate pe acvifere subterane care nu sunt contaminate. Apa este extrasă din puțurile cu pompe electrice submersibile mici, care sunt coborâte prin carcasa puțului până la admisie. Conductele exterioare subterane de alimentare cu apă sunt de obicei din fontă cu conexiuni filetate pentru a conține presiunile aplicate fluidului, ceea ce este de obicei suficient pentru a-l ridica cu patru etaje. În interiorul clădirii, tuburile din cupru cu conexiuni lipite sunt utilizate pentru distribuție datorită rezistenței sale la coroziune și ușurinței de fabricare; în unele zone se utilizează, de asemenea, țeavă de plastic. Alimentarea cu apa menajera este impartita in sisteme reci si calde, apa rece fiind canalizata direct la corpuri. Sistemul de apă caldă atrage mai întâi alimentarea printr-un rezervor de încălzire cu apă caldă, care își ridică temperatura la aproximativ 60 °C (140 °F) folosind rezistență electrică sau căldură pe gaz. Încălzitoarele de apă menajere care folosesc radiația solară pentru a încălzi apa în bobine expuse la soare pe o placă de metal negru acoperită cu sticlă (colectoare solare cu plăci plate) se găsesc în zone în care există o rază de soare amplă și costuri relativ ridicate de energie. Apa caldă este apoi distribuită de la încălzitor la dispozitivele de fixare într-un sistem de conducte cu buclă de recirculare, în care diferențialele de gravitație și temperatură mențin o temperatură constantă în perioada de cerere scăzută.

Utilizarea rezidențială primară a apei este în baie, care include de obicei o cadă de fontă sau oțel presat cu un strat de porțelan ceramic (deși se utilizează și rășină ranforsată cu fibră de sticlă), un grup sanitar ceramic și un dulap de apă de tip rezervor ceramic. Baia și grupul sanitar sunt alimentate cu apă caldă și rece prin robinete cu manetă sau comenzi de supapă de tip șurub. Supapa de alimentare cu apă a dulapului este, de asemenea, acționată de pârghie și se bazează pe puterea gravitațională a apei din rezervor pentru acțiunea sa de spălare. Băile de duș sunt, de asemenea, comune, adesea încorporate în adâncituri de cadă sau într-un compartiment separat finisat cu țiglă ceramică. În unele țări este inclus un bideu.

Alte corpuri sanitare utilizate pe scară largă includ chiuvete de bucătărie, de obicei din fontă sau oțel presat cu un strat de porțelan ceramic, sau din oțel inoxidabil; mașini automate de spălat vase; și mașini de spălat automate pentru rufe. Chiuvetele de bucătărie pot fi echipate cu eliminări de gunoi, care macină deșeurile solide într-o suspensie fluidă care este spălată cu apă uzată. În cazul în care există posibilitatea de a înapoi sifonarea apelor uzate în alimentarea cu apă, trebuie prevăzut un întrerupător de vid la alimentare pentru a preveni acest lucru, dar majoritatea corpurilor sanitare de uz casnic sunt proiectate pentru a evita această posibilitate.

Sistemele de drenaj pentru îndepărtarea apelor uzate sunt realizate din țeavă din fontă cu îmbinări filetate sau îmbinări clopot-și-scuipă sigilate cu plumb topit sau cu țeavă de plastic cu îmbinări sudate cu solvent. Conducta de deșeuri a fiecărui dispozitiv de instalații sanitare este prevăzută cu o curbă inversă semicirculară sau capcană, care rămâne în mod constant umplută cu apă și împiedică mirosurile din sistemul de drenaj să scape în spațiile ocupate. Imediat în aval de fiecare capcană este o deschidere către un sistem de conducte de aerisire, care permite aerului în sistemul de drenaj și protejează garniturile de apă din capcane de îndepărtarea prin sifonare sau presiune spate. Când apa uzată părăsește clădirea, aceasta este drenată printr-o supapă de prevenire a fluxului și în țevi ceramice subterane. Apoi curge gravitațional fie către o stație privată de tratare a apelor uzate, cum ar fi fosa septică și câmpul de țiglă, fie către sistemul public de canalizare. În cazul în care nivelul de evacuare a apelor uzate este sub nivelul canalizării, este necesară o pompă de ejector de canalizare pentru a ridica apa uzată la un nivel mai ridicat, unde gravitația o îndepărtează.

Încălzire și răcire

Sistemele de control al atmosferei din clădirile rezidențiale joase utilizează gaz natural, păcură sau bobine de rezistență electrică ca surse centrale de căldură; de obicei, căldura generată este distribuită spațiilor ocupate de un mediu fluid, fie aer, fie apă. Bobinele de rezistență electrică sunt, de asemenea, utilizate pentru încălzirea spațiilor de locuit direct cu energie radiantă. Distribuția forțată a aerului mută aerul purtător de căldură printr-un sistem asemănător copacilor de conducte galvanizate din tablă cu secțiune transversală rotundă sau dreptunghiulară; ventilatoarele alimentate electric oferă un diferențial de presiune pentru a împinge aerul de la sursa de căldură (sau cuptor) la spațiile de locuit, unde este expulzat din grătarele situate în pereți sau podele. Partea de presiune negativă a ventilatorului este conectată la un alt sistem de conducte de aer de retur care extrag aerul din spațiile de locuit prin grătare și îl aduc înapoi în cuptor pentru reîncălzire. Aerul exterior proaspăt poate fi introdus în fluxul de aer al sistemului de la o admisie exterioară, iar aerul interior încărcat cu miros poate fi expulzat printr-un orificiu de aerisire, asigurând ventilația, de obicei la o viteză de aproximativ o schimbare completă a aerului pe oră. Pentru a conserva energia, schimbătoarele de căldură aer-aer pot fi utilizate în procesul de admisie a gazelor de eșapament. Aerul încălzit este de obicei furnizat în volum constant, iar temperatura ambiantă este variată ca răspuns la un termostat situat într-o singură cameră. Controlul central al umidității este rareori furnizat în acest tip de clădire.

Un alt sistem comun de încălzire este tipul de apă caldă radiantă. Sursa de căldură este aplicată unui cazan mic, în care apa este încălzită și din care este circulată de o pompă electrică în țevi de cupru izolate similare cu un sistem de apă caldă menajeră. Țevile pot fi conectate la radiatoare din fontă sau din oțel cu tub egrenat în spațiile de locuit. Radiatoarele sunt plasate în apropierea zonelor cu cele mai mari pierderi de căldură (cum ar fi ferestrele sau pereții exteriori), unde energia lor radiantă încălzește aerul înconjurător și creează un ciclu de convecție în interiorul camerei, producând o temperatură aproximativ uniformă în interiorul acesteia. Apa caldă poate fi, de asemenea, efectuată prin țevi înguste plasate într-un model continuu de buclă pentru a crea o suprafață radiantă mare; acest model de țevi poate fi turnat într-o placă de podea de beton sau plasat deasupra unui tavan pentru a încălzi spațiul de locuit adiacent. Controlul temperaturii în sistemele de apă caldă utilizează un termostat în spațiul de locuit pentru a regla debitul pompat al apei pentru a varia căldura furnizată.

Sistemele radiante de încălzire cu rezistență electrică utilizează bobine în unitățile de bord din încăperi, care creează cicluri de convecție similare radiatoarelor cu apă caldă sau cabluri de rezistență în modele cu buclă continuă încorporate în tavane din ipsos. Controlul local al temperaturii poate fi mult mai precis cu încălzirea electrică, deoarece este posibil să se instaleze un reostat controlat termostatic pentru a varia producția de energie a secțiunilor relativ mici ale unităților de bază sau ale cablului.

Un tip de încălzire a spațiului care este din ce în ce mai utilizat în clădirile rezidențiale este radiația solară pasivă. În zilele însorite de iarnă, ferestrele orientate spre sud lasă să intre cantități substanțiale de energie, de multe ori suficient de mult pentru a încălzi întreaga clădire. Șemineele pe lemne cu coșuri sunt încă furnizate pe scară largă în clădirile rezidențiale, dar utilizarea lor este mai ales pentru efect estetic.

Răcirea atmosferelor din clădirile rezidențiale mici se face adesea local cu aparate de aer condiționat, care pătrund în peretele exterior al spațiului de răcit; aceasta permite aportul de aer proaspăt atunci când se dorește și evacuarea căldurii pompate din spațiu în aerul exterior. Mai rar, sistemele de încălzire cu aer forțat au serpentine de răcire introduse în fluxul de aer pentru a oferi un interior răcit central. Se folosește un proces de răcire prin compresie, similar cu cel dintr-un frigider de uz casnic. Un agent frigorific, care este un lichid la temperatura camerei, este pompat printr-un sistem închis de tuburi de cupru spiralate. O pompă electrică menține o presiune scăzută în serpentinele de răcire, iar agentul frigorific lichid trece printr-o supapă de expansiune dintr-o zonă de înaltă presiune către serpentinele de joasă presiune. Această modificare a presiunii are ca rezultat o schimbare de fază a agentului frigorific; se transformă dintr-un lichid într-un gaz și absoarbe căldură în acest proces, la fel cum apa absoarbe căldură atunci când este fiartă și transformată în abur. Absorbția de căldură a tranziției lichid-gaz răcește aerul care trece peste serpentinele de răcire. Aerul răcit este circulat prin clădire prin sistemul de aer forțat. Când agentul frigorific gazos de joasă presiune părăsește serpentinele de răcire, acesta trece prin pompă și este presurizat. Agentul frigorific circulă prin serpentine de condensare, care sunt situate în exteriorul clădirii; acolo schimbarea de fază este inversată pe măsură ce gazul se transformă într-un lichid de înaltă presiune și eliberează căldură în aerul exterior care trece peste serpentinele de condensare. Agentul frigorific lichid revine la supapa de expansiune pentru a repeta ciclul de răcire. Mașina de refrigerare este astfel o „pompă de căldură” care transferă căldura din clădire în atmosfera exterioară. Pompele de căldură pot funcționa și în sens invers în lunile de iarnă pentru a pompa căldura din aerul exterior în interiorul clădirii; funcționează cel mai bine în climă blândă, cu temperaturi de iarnă destul de calde. Utilizarea pompelor de căldură în climă rece pune multe probleme tehnologice dificile.

Atmosferele interioare sunt, de asemenea, ventilate prin ferestrele de funcționare, precum și prin scurgeri neintenționate la toate tipurile de deschideri exterioare. Băile, bucătăriile și spălătoriile generează mirosuri și căldură și au adesea sisteme de evacuare separate alimentate de ventilatoare electrice care funcționează intermitent, după cum este necesar. Calitatea atmosferei rezidențiale este, de asemenea, protejată de detectorul de fum, care trage un semnal de alarmă pentru a avertiza cu privire la un posibil pericol atunci când fumul atinge chiar și un nivel foarte scăzut în spațiile de locuit.