Padbolul românesc revine din Suedia cu trofeul Cupei Internaționale de la Stockholm și două clasări pe podium. Adrian Cătrună și Floris Stănculea au câștigat competiția, iar Ovidiu Vasian și Aurelian Surd au ocupat locul al treilea. Bilanțul celor două echipe: 14 meciuri disputate și o singură înfrângere.

România a avut un parcurs extraordinar la Cupa Internațională de Padbol de la Stockholm, desfășurată în perioada 2–3 octombrie 2026. Într-un program foarte intens, cu șapte meciuri pentru fiecare pereche, cei patru sportivi au demonstrat valoare, rezistență și determinare, reprezentând țara cu mândrie.

În confruntările cu adversari din Suedia, Belgia, Germania, Italia și Qatar, echipele românești au obținut împreună 13 victorii. Rezultatele confirmă nivelul competitiv al Padbolului românesc și progresul construit prin campionatul intern și pregătirea constantă.

Cătrună și Stănculea aduc trofeul în România

Adrian Cătrună și Floris Stănculea, legitimați la ACS Sportul pentru Viitor București, au încheiat competiția fără înfrângere. Cu șapte victorii în șapte meciuri, cei doi au ocupat primul loc și au câștigat trofeul Cupei Internaționale de la Stockholm.

Pentru Adrian Cătrună, succesul din Suedia are și o semnificație personală. Aceasta a fost ultima sa participare internațională din acest an, sportivul urmând să fie supus unei intervenții medicale la genunchi, după care va parcurge o perioadă de recuperare.

Pasiunea pentru Padbol și dorința de a fi alături de echipă l-au însoțit până la capătul acestei competiții, încheiate cu un trofeu pentru România.

Vasian și Surd, un podium care confirmă creșterea echipei

Ovidiu Vasian și Aurelian Surd, sportivi ai ACS Singidava Cugir, au completat succesul delegației române prin clasarea pe locul al treilea, după șase victorii în șapte meciuri.

Prima lor participare împreună la o competiție internațională a fost în 2023, la Cupa Națiunilor organizată în Ungaria, unde au avut un parcurs bun. Stockholm a reprezentat următoarea participare internațională în această formulă, iar evoluția din Suedia a evidențiat creșterea valorii echipei.

Cei doi au învins adversari cu o vastă experiență internațională, demonstrând că munca depusă în țară se poate transforma în rezultate importante în afara ei. Podiumul de la Stockholm marchează un nou pas în evoluția lor ca echipă.

România–Suedia: de la fotbal la succesul din Padbol

Întâlnirile dintre România și Suedia sunt urmărite de public mai ales prin prisma fotbalului. Dacă recentele confruntări din Liga Națiunilor nu au adus rezultatele dorite pentru naționala de fotbal, Padbolul a oferit un motiv de bucurie și mândrie: la International Padbol Cup Stockholm 2026, sportivii români au învins, printre altele, și echipele suedeze, aducând acasă trofeul și două clasări pe podium. Floris Stănculea și Adrian Cătrună au cucerit medaliile de aur, iar Aurelian Surd și Ovidiu Vasian au completat succesul României cu medaliile de bronz.

 Performanța a fost însoțită de aprecierea gazdelor. Erik Zetterström, organizatorul International Padbol Cup Stockholm 2026, a vorbit într-un interviu oferit Federației Române de Padbol despre nivelul jucătorilor români și bucuria de a avea delegația României la competiție.

„Sunt foarte impresionat de cât de bine joacă sportivii români”, a declarat Erik.

Organizatorul a apreciat și experiența României în organizarea competițiilor și dezvoltarea Padbolului, exprimându-și dorința de a vizita țara noastră pentru un schimb de experiență. Dincolo de rezultate, competiția a creat astfel ocazia unor noi colaborări, în care fiecare partener poate contribui și poate învăța.

Campionatul intern și pregătirea susțin performanța

Succesul de la Stockholm aparține sportivilor, dar reflectă și munca antrenorilor, implicarea cluburilor și eforturile Federației Romăne de Padbol pentru pregătirea și dezvoltarea acestora.

Campionatul Național de Padbol are un rol esențial în acest proces. Meciurile disputate constant între cele mai bune perechi din țară cresc nivelul echipelor, le consolidează experiența și le pregătesc pentru provocările internaționale. Stagiile de pregătire completează acest parcurs și contribuie la transformarea progresului individual în performanță de echipă.

Cele două clasări pe podium arată rezultatul unui efort comun și valoarea continuității în pregătire și competiție.

Noi pași în dezvoltarea relațiilor internaționale

Delegația României a fost însoțită de Elisabeta Gherghișan, președintele Federației Române de Padbol, care a fost alături de sportivi și a făcut un nou pas în consolidarea relațiilor internaționale din cadrul acestui sport.

Discuțiile cu organizatorul și cu reprezentanții celorlalte țări au deschis perspective de schimb de experiență și colaborare, cu obiectivul de a crea noi oportunități pentru sportivi și de a susține dezvoltarea Padbolului.

„Ne bucură aprecierea față de sportivii români și față de experiența României în dezvoltarea Padbolului. Dorința lui Erik de a ne vizita pentru un schimb de experiență este o oportunitate de a întări această colaborare. Avem ce împărtăși și avem ce învăța unii de la ceilalți, iar aceste legături pot aduce beneficii sportivilor și acestui sport”, a declarat Elisabeta Gherghișan.

Participarea României la Cupa Internațională de la Stockholm a beneficiat de susținerea Agenției Naționale pentru Sport.

O invitație pentru parteneri și investitori

Rezultatele de la Stockholm transmit un mesaj clar: Padbolul românesc crește și merită susținut.

Trofeul și cele două prezențe pe podium reprezintă și o invitație adresată partenerilor, sponsorilor și investitorilor de a se alătura unui sport în plină dezvoltare. Performanțele internaționale și creșterea nivelului competițiilor interne arată un potențial care poate fi susținut prin extinderea infrastructurii și atragerea de noi practicanți.

Mai multe terenuri de padbol, oportunități pentru juniori și susținerea actualelor și viitoarelor generații de campioni pot duce mai departe ceea ce sportivii români au demonstrat la Stockholm: România are valoare și poate câștiga la cel mai înalt nivel al competiției.

Sursa: presadeazi.ro

Sala de așteptare de la ghișeele unei primării mici are mereu aceleași șase scaune de plastic și un ceas care nu arată ora corectă. Într-o dimineață, trei vecini care așteptau fiecare cu hârtiile lui au început să vorbească despre cât de rar ies din blocuri după serviciu. Unul a zis că ar merge o oră pe zi, dacă ar avea cu cine. Altul a spus că știe un traseu ocolit pe lângă râu. Femeia de lângă ușă a întrebat doar când pornesc. Așa a început un grup care, după câteva luni, număra peste douăzeci de oameni. Nu a fost nevoie de aplicații, de abonamente sau de planuri mari. Povestea merită spusă pas cu pas, pentru că seamănă cu ce s-ar putea întâmpla în orice cartier.

De la o idee spusă cu voce tare la prima întâlnire

Cele mai multe idei bune de comunitate se pierd pentru că nimeni nu spune ora și locul. Se vorbește frumos, toată lumea zâmbește, apoi fiecare se întoarce la ale lui. În sala de așteptare, cineva a spus ceea ce lipsea: sâmbătă, la nouă, la capătul străzii, lângă podul mic.

Sâmbăta, la nouă, au venit cinci oameni. Doi au întârziat zece minute, unul a venit cu un câine, iar o doamnă a apărut cu un termos de ceai, pe care l-a împărțit cu toți. Nu a fost o organizare perfectă, dar a fost începutul. Oamenii au mers în ritmul celui mai lent, adică exact cum trebuie la început.

Un detaliu care a contat mult: au ales o oră fixă și un loc fix. Pare banal, dar o regulă simplă face diferența între o întâlnire ocazională și un obicei. Cine știe că în fiecare sâmbătă la nouă se întâmplă ceva poate decide ușor, fără mesaje, să vină sau nu.

Primele întâlniri au fost scurte, de patruzeci de minute, cu un traseu aproape plat. Scopul nu era performanța, ci să se vadă oamenii. Iar cine vrea să facă mai mult, o poate face după aceea, pe cont propriu, fără să se simtă dator față de grup. După a treia sâmbătă, cineva a adus un pachet de biscuiți, iar de atunci cei care ajungeau primii așteptau puțin, ca să nu plece nimeni singur pe traseu. Obiceiurile mici ca acestea țin un grup împreună mai bine decât orice regulament.

Cum ajunge vestea la vecini fără aplicații speciale

Cel mai mare mit despre grupurile de cartier este că ai nevoie de un grup online, de un canal și de cineva priceput la tehnologie. În realitate, ce a funcționat a fost cel mai vechi mod de comunicare: o foaie scrisă de mână, lipită la intrarea în scară, cu ziua, ora și locul de întâlnire. Fără sloganuri, doar informația.

Foaia a fost completată de un lanț de telefoane. Fiecare om nou primea numărul a doi vecini și îi suna dacă se schimba ceva, de pildă din cauza ploii. Așa vestea ajungea și la cei care nu au telefon cu internet, la bunici sau la oameni care preferă să nu stea tot timpul cu ecranul în mână. Nimeni nu a fost lăsat pe dinafară.

Pentru cine vrea să mai citească în același timp despre ce se întâmplă în jur, articole și știri actualizate periodic pe agentiastudentilor.ro pot fi o sursă de idei pentru activități de grup, mai ales dacă în cartier locuiesc și tineri care caută ceva de făcut în timpul liber.

Mai contează un lucru mărunt: pe foaia lipită a existat mereu un nume de contact, cu prenumele omului și numărul lui de telefon. Nu un nume de organizație, ci un om. Vecinii au încredere mai ușor în cineva pe care îl pot saluta pe scară decât într-o semnătură fără chip. Din același motiv, foaia era schimbată la fiecare câteva săptămâni, ca să nu rămână ruptă și îngălbenită pe ușă: o informație veche pe hârtie nouă nu ajută pe nimeni, iar una proaspătă arată că grupul trăiește.

Locul, regulile și politețea față de primărie

După ce grupul a crescut, au apărut întrebări practice. Unde ne strângem, dacă vrem să ne adunăm mai mulți? Putem folosi parcul? Ce facem dacă vrem să punem două bănci sau să marcăm un traseu? Răspunsul sincer, la început, este că nimeni nu știa.

Au mers, firesc, la sursă: la biroul din primărie care se ocupă de spațiile publice, cu o cerere scrisă simplu, în două paragrafe. Au spus cine sunt, ce vor să facă, câte persoane vin și când. Nu au cerut bani, au cerut doar informații și, dacă se poate, o aprobare pentru folosirea unui spațiu la anumite ore.

Răspunsul nu a venit în aceeași zi, dar a venit. Au aflat ce reguli există, ce nu e voie să se facă și cui să se adreseze în caz de nevoie. Ceea ce părea o piedică birocratică s-a dovedit un ghid util, pentru că le-a arătat limitele în care puteau lucra fără probleme.

Un sfat practic de la cei care au trecut prin asta: întreabă ce reguli se aplică acolo unde locuiești tu, pentru că ele diferă de la o localitate la alta. Ce funcționează într-un oraș poate să nu fie permis în altul, iar un răspuns direct, primit de la sursă, te scutește de speculații.

Ritmul fiecăruia, adică cum nu te pierzi pe drum

Într-un grup de vecini, vârstele și condiția fizică sunt foarte diferite. Un băiat de liceu poate ține pasul cu un domn de șaptezeci și ceva de ani doar dacă nimeni nu se grăbește. Regula grupului a fost simplă: nimeni nu rămâne în urmă, iar cel care conduce se uită din când în când înapoi.

Au apărut, natural, două grupuri în interiorul celui mare: unii care preferă un ritm alert, alții care merg mai lent și vorbesc mai mult. În loc să se certe pe asta, le-au dat nume prietenoase și au stabilit un loc de întâlnire comun la mijlocul traseului. Fiecare a mers cum a vrut, iar la jumătate s-au întâlnit toți.

Cine are probleme de sănătate sau un tratament în curs întreabă mai întâi medicul, nu grupul. Nimeni nu are voie să facă presiuni asupra altcuiva, iar a spune astăzi nu merg nu e o jignire. Grupul a învățat să primească un refuz fără comentarii, iar asta a făcut ca oamenii să se simtă în siguranță.

Au mai adăugat un obicei: la sfârșit, cinci minute de stat pe loc, cu o apă și un zâmbet. Nu e antrenament, e doar un fel de a spune că munca de azi s-a terminat. Oamenii se despart mai bine când au un sfârșit, nu doar un început.

De la mers pe jos la sport în curte

Spre toamnă, ideile au început să crească. Cineva a propus un meci de volei pe terenul din spatele școlii, alții au vorbit despre un turneu de tenis de masă în sala de lângă biserică. Nu mai era doar un grup de mers, ci o mică rețea de activități la care veneau aceiași oameni, în combinații diferite.

Pentru inspirație, le-a prins bine să citească și să vadă cum se organizează alții. Pe secțiunea Sport de pe agentiastudentilor.ro au găsit materiale despre sport și mișcare, din care au luat idei pentru jocuri la care pot participa oameni de toate vârstele, fără echipament scump și fără reguli complicate.

Au învățat și să împartă rolurile. Unul ține lista cu cine vine, altul ia mingea și vesta pentru arbitru, altul are grijă de trusa mică de prim-ajutor. Roluri mici, schimbate de la o lună la alta, ca să nu obosească nimeni și ca fiecare să simtă că are un loc în ceea ce se întâmplă. Copiii au intrat și ei în joc, fără să fie împinși de la spate: au început să țină scorul, să alerge după minge și să-i învețe pe cei mari cum se numără punctele la ping-pong.

Grupul nu a avut nevoie de cotizație. Dacă s-a cumpărat ceva, de pildă o minge, au dat toți câte puțin, la liber. Ce a contat a fost transparența: cine a pus, cât a pus și ce s-a cumpărat, notate într-un caiet pe care îl poate vedea oricine.

Ce ar putea face orice scară de bloc, chiar de mâine

Dacă vrei să pornești ceva asemănător, începe cu un lucru foarte mic. Alege o oră și un loc, scrie-le pe o foaie și lipește-o la intrare. Spune-le și vecinilor cu care te saluți deja, ca să ai măcar doi-trei oameni la prima ieșire. Nu aștepta să se adune douăzeci de persoane, că așa nu mai începi niciodată.

Fii răbdător cu tine și cu ceilalți. Unii vor veni o dată și nu se vor mai întoarce, alții vor apărea după două luni. E firesc. Un grup bun nu se măsoară în număr, ci în faptul că oamenii se salută pe stradă, chiar și atunci când nu e sâmbătă dimineața.

Într-o seară de aprilie, doi vecini de la scara C s-au trezit discutând despre mingea unui copil care lovise, pentru a treia oară, o mașină parcată. Nimeni nu s-a supărat prea tare, dar conversația a schimbat ceva: cineva a spus că ar trebui să existe un loc unde copiii să alerge fără să strice nimic, iar altcineva a răspuns că ar vrea și el așa ceva, doar că nu știe de unde se începe. Așa pornesc, de regulă, proiectele mici dintr-o comunitate: dintr-o mică iritare și o idee rostită pe jumătate. Despre cum le duci la capăt, la prima încercare și fără grabă, e vorba în rândurile care urmează.

Ideea nu trebuie să arate a proiect

Primul impuls al celor care vor să schimbe ceva într-o curte comună este să facă o listă lungă: bănci, o plasă, o masă de ping-pong, poate chiar o iluminare nouă. Greșeala nu e în dorință, ci în ordine. Un proiect prezentat deodată, cu toate piesele lui, sperie oamenii care abia au apucat să-și bea cafeaua.

E mai ușor să pornești de la o singură propunere care se poate explica într-o frază. De pildă: „Vrem să vedem dacă putem lăsa seara, două ore, un colț al curții liber pentru jocuri.” Atât. Nu cere bani, nu cere hârtii, nu schimbă nimic permanent. Dacă vecinii răspund cu un da ezitant, ai primit deja o informație prețioasă.

Notează ce ți-au spus oamenii, inclusiv obiecțiile. Cel de la parter, care se plânge de zgomot, îți spune de fapt la ce oră nu trebuie să se joace nimeni. Doamna de la etajul trei, care se teme de mingi, îți arată unde trebuie pus un colț mai ferit. Obiecțiile sunt aproape întotdeauna sugestii de program deghizate.

Un detaliu care se uită des: oamenii răspund diferit când sunt întrebați față în față și când sunt întrebați pe un grup de mesaje. Pe grup, unii tac ca să nu pară certăreți, iar tăcerea se citește ca acord. Într-o discuție de zece minute lângă bancă, aceiași oameni spun ce gândesc cu adevărat. Dacă ai de ales, alege conversația scurtă și lasă mesajele pentru confirmarea orei.

Cu cine vorbești înainte să cumperi prima plasă

Înainte de orice cumpărătură, află cine decide asupra spațiului. Într-un bloc, curtea poate ține de asociația de proprietari, de administrația locală sau de ambele, iar regulile diferă de la un oraș la altul. Nu presupune nimic. O întrebare pusă politicos la administratorul scării sau la biroul asociației te scutește de o dezamăgire de câteva săptămâni.

Merită să mergi cu o schiță simplă, desenată de mână: unde ar sta jocul, cât spațiu ocupă, ce se întâmplă cu locurile de parcare. Funcționarii și administratorii răspund mai bine la ceva concret decât la o intenție vagă. Dacă e nevoie de o aprobare scrisă, vei afla acum, nu după ce ai adus echipamentul.

Merită să întrebi și ce se întâmplă dacă cineva se lovește sau dacă o minge sparge un geam. Nu pentru a găsi un motiv să renunți, ci pentru a ști de la început cine răspunde de ce. În multe curți, răspunsul este simplu și nimeni nu are nimic împotrivă, dar e mai bine să-l auzi de la cineva care cunoaște regulamentul decât să-l afli în plină neînțelegere.

Vorbește și cu părinții din alte scări, nu doar cu cei pe care îi știi. O inițiativă care pare a unei singure familii rămâne a ei, iar la prima neînțelegere se stinge. Una care are cel puțin trei-patru nume diferite rezistă mult mai bine, pentru că responsabilitatea se împarte firesc.

Ce poți lua cu tine de la sportul de cartier

Dacă nu ai idee cum arată un joc organizat de oameni obișnuiți, uită-te la felul în care își construiesc comunitățile cei care iubesc sportul. Pe un site cu știri și idei sportive poți vedea cât de mult contează mica obișnuință, adică aceiași oameni care apar în același loc, în aceeași zi, indiferent de rezultat. Nu performanța îi ține împreună, ci repetiția.

La nivelul unei curți de bloc, asta înseamnă să alegi o zi fixă. Marțea la șase, de pildă, sau sâmbăta dimineața. Oamenii nu vin pentru că jocul e spectaculos, ci pentru că știu că vor găsi pe cineva. După două-trei săptămâni, ora devine un obicei și nu mai trebuie să convingi pe nimeni.

Alege jocuri cu reguli simple, pe care le înțelege și un copil de șapte ani, și un om de șaizeci. Badminton fără fileu, o minge moale, un cerc desenat cu cretă. Nu e nevoie de echipament scump, iar dacă ceva se pierde sau se strică, nimeni nu simte o pagubă mare. Tocmai simplitatea asta face ca vecinii mai rezervați să încerce, măcar o dată, fără să se simtă ridicoli.

Ai grijă și la cei care stau pe margine. Într-o curte, nu toată lumea vrea să joace: unii vor doar să vadă, cu o cană în mână, ce se întâmplă. Lasă-le o bancă bine plasată și nu-i trage de mânecă. Prezența lor face ca și cei care joacă să se simtă observați cu bunăvoință, iar asta contează mai mult decât pare, mai ales pentru copiii care încearcă un lucru nou.

Prima întâlnire, cea care contează

Întâlnirea la care strângi părerile nu trebuie să semene cu o ședință. Un colț de scară, un banc, zece minute după program. Spune de la început cât durează și respectă ora. Oamenii care au venit o dată și au plecat după o oră plictisitoare nu mai revin.

Pregătește trei întrebări, nu mai multe: ce loc ar fi potrivit, la ce ore nu deranjăm și cine poate ajuta, fie și cu un lucru mic. Ultima întrebare e cea mai importantă. Cineva are o pompă pentru mingi, altcineva poate vorbi cu administratorul, o a treia persoană știe să deseneze o schiță. Fiecare dă puțin și atunci proiectul nu mai atârnă de un singur om.

Nu căuta unanimitate. Într-un grup de vecini există întotdeauna cineva care nu vrea nimic și e dreptul lui. Ce poți face e să-i arăți că a fost auzit și să-i promiți o reevaluare după o lună. O promisiune mică, dar ținută, face mai mult decât o dezbatere lungă.

După întâlnire, trimite un mesaj scurt, de două rânduri, cu ce s-a hotărât și cine face ce. Nu un proces-verbal, ci o amintire prietenoasă. Peste o săptămână, când uităm cu toții jumătate din discuție, mesajul acela te salvează de repetarea ei și arată că ai luat în serios fiecare părere exprimată.

Locul în care locuiești se simte și în astfel de gesturi

Când oamenii vorbesc despre alegerea unei locuințe, discută de obicei despre suprafață, etaj și distanța până la metrou. Rareori se întreabă dacă vecinii se salută pe scară sau dacă în curte se aude vreodată un râs de copil. Totuși, aceste lucruri decid, în timp, dacă îți place să te întorci acasă. Cine caută cu atenție prin articole despre imobiliare observă că tot mai mulți autori vorbesc despre mediul din jurul locuinței, nu doar despre locuința în sine.

Fără să exagerăm: o curte vie nu schimbă prețul unui apartament peste noapte și nu trebuie să promitem așa ceva. În schimb, schimbă felul în care cei din bloc se raportează la spațiul comun. Un loc în care ai jucat cu vecinii nu mai e doar o suprafață de asfalt între mașini, ci un loc al tău.

Se mai întâmplă ceva interesant: după câteva luni de întâlniri regulate, oamenii încep să observe și alte lucruri care merg prost sau bine în jurul blocului. Un bec ars, o groapă din fața intrării, o ușă de acces care nu se mai închide. Nu mai e nevoie ca fiecare să sufere în tăcere, pentru că există deja un grup care știe să vorbească cu administratorul și să se mobilizeze.

Dacă te gândești să te muți sau doar să rămâi, merită să pui o întrebare simplă: cine sunt oamenii cu care împart acest loc și ce putem face împreună ca să ne fie mai bine? Răspunsul nu stă în nicio schiță de arhitect, ci în prima conversație purtată fără grabă.

Când prima încercare nu iese cum ai sperat

Se poate ca, la prima ieșire, să vină doar patru oameni. Se poate să plouă, sau cineva să fie supărat că a rămas fără loc de parcare. Nu trage concluzii. O inițiativă de comunitate are nevoie de câteva încercări ca să-și găsească ritmul, la fel cum un grup de prieteni are nevoie de câteva ieșiri ca să-și găsească locul preferat.

Revino cu o ajustare mică, nu cu un plan nou. Schimbă ora, mută jocul cu zece metri, adu limonadă pentru cei care vin pentru prima oară. Observă cine a lipsit și întreabă-l, fără reproș, ce l-ar fi făcut să vină. Răspunsurile sunt, de obicei, banale și ușor de rezolvat.

Răbdarea, aici, nu înseamnă să aștepți fără să faci nimic, ci să accepți că oamenii se obișnuiesc încet cu ideea că pot decide împreună. Primele luni par lungi. Apoi, într-o seară oarecare, vei vedea că cineva a adus singur o minge și îi arată altuia regulile, iar tu nu ai făcut nimic.

Mâine seară, dacă ai de gând să începi, ieși în curte cu o singură propunere pregătită și spune-o primului vecin pe care îl întâlnești. Notează-i răspunsul, oricât de scurt ar fi, și vezi cine mai poate fi întrebat săptămâna viitoare. Atât e începutul: o conversație, un caiet și hotărârea de a continua și după primul eșec, dacă acesta vine.